Spovedania unui biciclist de Geo Bogza

Citeam zilele trecute pe blogul biciclistul un text (aici) care m-a fascinat atat de mult si care exprima atat de bine ceea ce inseamna ciclismul si legatura om-bicicleta sau om-natura incat m-a facut sa il citesc de cateva ori in ultimele zile. Pur si simplu mi se pare magnific.

Spovedania unui biciclist I

Au trecut pe langa mine, unul langa altul, alunecand usor pe biciclete, un baiat si o fata. El avea capul gol, ea parul lung pe spate. Nepasator la atatea spectacole ale orasului, am intors capul dupa ei si i-am privit cu o usoara invidie. Apoi, aducandu-mi aminte de mine insumi mi-am spus, in timp ce ma cucerea lumina unui zambet launtric:
— Si eu am fost ca si ei, si eu am cunoscut aceasta mare si copilareasca fericire.

Si eu am pedalat, in capul gol, alaturi de o fata al carui par flutura pe umeri. Ora dupa ora am pedalat, ascultand imperceptibilul fosnet al spitelor in fosnetul mai vast al arborilor pe sub care, precis si totusi ca intr-un vis, necontenit alunecam. Sau, alte ori, plecat pentru o lunga calatorie – cum a fost aceea in care m-am facut, de la inceput pana la sfarsit, toata viata lui, tovaras al Oltului – pedalam singur, din zori pana in amurg, lasand in urma mea, intr-o imensa hora, atatea chipuri ale lumii, sate, paduri, livezi, fiecare altfel luminate de soare, pana ce intinderea nesfarsita a campiei se tulbura, transformandu-se in dealuri, iar in cele din urma in munti. Si printre ei pedalam, prinzandu-le pe retina, in vaste panoramice, intreaga frumusete, cetatile albe de calcar, domoala arcuire a plaiurilor, extrema gingasie a mestecenilor presarati in uriasul ocean al padurilor de brad. Si printre ei pedalam, aspirand mireasma frustra a fanului, potolindu-mi setea cu apa izvoarelor, pana ce ii lasam in urma si incepea din nou campia, cu altfel de asezari, cu altfel de turle de biserici, cu altfel de barbati si de femei. Cu ei toti intram in vorba si ei toti ma pofteau, daca era vremea, la pranzul sau la cina lor, uneori langa graul abia secerat, si-i ascultam vorbind, putin ametit dupa hora privelistilor, de hora imensa a intamplarilor dintr-o viata omeneasca, de uriasul fosnet al vietii de pe aceste pamanturi. Si iar pedalam, pe langa siruri de plopi, pe sub melancolia salciilor, lasand sa se roteasca in jurul meu sate si turle de biserici, si troite, si fantani, trecand din lumina soarelui in umbra padurilor, si iar iesind in lumina, pana ce alti munti se iveau in zare, si nu-mi doream nimic altceva. Am fost poate unul dintre cei mai bogati, cei mai fericiti si intelepti din generatia mea.
Iar bicicleta nici nu era a mea, era o bicicleta de fata, bicicleta lui Bunty.

Spovedania unui biciclist II

Din tot ce a nascocit omul, bicicleta singura iti ingaduie sa parcurgi distante inzecite decat ai parcurge cu piciorul, fara sa te rupa o singura clipa de natura. Ea este instrumentul ideal pentru a strabate si cunoaste lumea, lasandu-te tot timpul in contact cu ea, lasandu-ti ragazul sa devii fericit si intelept. Cu mai putin decat ea, omul este prizonierul propriilor sale limite. Cu mai mult decat ea, iese afara din natura si se pierde de sine insusi.
Am mers mult pe jos, cu bicicleta si cu automobilul. Mersul pe jos pune fiinta noastra in contact direct cu diversitatea lumii, prilejuindu-i observatii si fericiri fundamentale. Bicicleta vine sa le inmulteasca, fara a scadea nimic din ele.
Cu piciorul, greu iti poti ingadui – mai ales daca se apropie seara – un ocol larg, pana la palcul de arbori, la casa singuratica sau la ruinele din zare. Bicicleta iti ingaduie sa-l faci, ea iti ingaduie sa pendulezi intre orizonturi, sa te indrepti incotro te atrag privirile, sa cunosti un intreg tinut, fara sa te frustreze nici o priveliste. Ea este instrumentul ideal pentru a strabate si cunoaste lumea.
Este adevarat ca, pentru cei ce o strabat in automobil, biciclistii pot parea desueti sau chiar ridicoli. Ce va pot spune? Ca niciodata aceasta comparatie nu trebuie facuta, ca asa cum o gazela nu poate fi pusa in balantta cu un tigru – iar bicicleta este verisoara metalica a gazelei – niciodata fragilul velociped nu trebuie pus, sub aceeasi sosea, alaturi de un automobil.
Automobilul – cine ar cuteza sa o nege? – are o frumusete a sa, dintre cele mai desavarsite pe care le-a produs era industriala. Si iti ingaduie sa admiri, la pranz, un fluviu sau o catedrala de care, in zori, te afli la o departare de sute de kilometri. Dar cu ce pret! Viteza il rupe pe om de natura si il instraineaza de sine insusi, incapsulandu-l intr-o singura senzatie, in scurgerea vertiginoasa a kilometrilor. Lansat in lungul soselei, automobilul mananca pamantul, desfiintand lumea si desfiintandu-si si stapanul. Dintre oamenii unidimensionali, automobilul este cel mai unidimensional.
Am strabatut candva o tara tropicala, de la un capat la altul intr-o singura zi, cu un automobil a carui viteza atingea nebunia. In afara de acest sentiment, placut cateva clipe, nu m-am ales cu nimic. Mult mai de folos mi-ar fi fost, mult mai mult m-as fi simtit in acea parte a lumii, daca as fi stat un singur ceas sub un palmier, sau de vorba cu un pescar de pe tarmul marii, cum as fi dorit, dar nu s-a putut.
De cate ori, in tari si continente straine, am fost prizonierul automobilelor lansate intre doua orase, am binecuvantat clipa cand li se spargea cauciucul sau li se infunda carburatorul. Atunci, porneam inainte pe jos si fiecare pas pe care il faceam in lungul soselei, printre case, oameni si arbori, putandu-i privi in voie si aborda, era un bun castig. Din lungi si prestigioase calatorii, in forul meu intim doar cu atat m-am ales: cu cat am calcat singur cu piciorul.
Desigur, raman piramidele, catedralele, templele milenare. Dar a ajunge in fata lor cu automobilul si a pleca din fata lor, dupa o jumatate de ora, cu automobilul, inseamna o cunoastere a lumii pe banda rulanta. Cei care se duc sa admire, in cursul unei zile, cu o suta de kilometri pe ora, un oras sau un munte indepartat, sant mai putin bogati sufleteste, mai putin fericiti si mai putin intelepti decat cei care, in aceeasi zi, au ajuns cu bicicleta pe poteci inguste, printre lanuri de grau sau capite de fan, pana la un mic rau sau intr-o padure.
Omenirea se afla intr-o faza a istoriei sale, caracterizata printr-o grabita acumulare de bunuri, care ici si colo ii precipita pulsul si o desfigureaza. Dar cand, in cele din urma, se va satura, cand nu va mai fi atat de ahtiata de valori materiale, cand nu o va mai propulsa simtul parvenirii, se va intoarce fara indoiala spre tot ceea ce ii va putea aduce adevarata fericire. Atunci, marea desfatare o va da bicicleta, iar nu automobilul, cel care a putut sa dezumanizeze atatia oameni si chiar sa-i bestializeze.
Sunt sigur ca va veni o lume, scapata de tristetea saraciei, scapata de obsesia imbogatirii, in care oamenii, in sfarsit intelepti, vor lasa in garaj, de cate ori vor voi sa-si ofere o mare bucurie, tigrii de otel ai automobilelor, de dragul celor doua roti subtiri care le pot prelungi fiinta fizica si spirituala. Marele drum al omului spre sine insusi, marele drum in urma caruia va descoperi cat poate fi de fericit, asa va fi facut.
Sunt sigur ca o astfel de lume va veni si sant bucuros, ca in anii mei cei mai buni, am prefigurat-o.

Scisa de Geo Bogza in 1969, publicat in “Paznic de far” tiparit la Editura Minerva in anul 1974.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în ciclism, cultura, de pe net, interesante, lungi. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s