127 hours (2010)

Şapte zile şi un pui de somn până la marele Oscar, drept pentru care continuăm cu filmele nominalizate la categoria „cel mai bun film”. Azi avem „127 hours (2010)”

Trebuie să o spun de la bun început, faptul că povestea care stă la baza filmului e cât se poate de reală mi-a adus fiori reci încă de la început când am citit o scurtă descriere a filmului, chiar dacă de obicei nu citesc despre un film dinainte. Se pierde suspansul şi o mare parte din farmecul filmului.

Danny Boyle hit again. Un regizor poate mai puţin cunoscut de marea majoritate, însă un nume care nu e de neglijat în lumea filmului. De menţionat ar fi „Trainspotting”, „28 Days Later”, „Sunshine”, „Slumdog Millionaire” şi evident, filmul de faţă. Boyle ne transmite pas cu pas, prin intermediul camerei de filmat, suferinţa prin care trece personajul. Te face să simţi, să crezi, te aduce faţă în faţă cu sentimente puternice şi te face părtaş la suferinţa protagonistului, te face să trăieşti alături de el.

Ce ne prezintă filmul? Ecranizarea unei poveşti absolut reale, cazul real al alpinistului american Aron Ralston (James Franco) care a trecut printr-o situaţie limită în anul 2003 când a fost nevoit să facă numeroase sacrificii pentru a scăpa cu viaţă.

Filmul începe uşor, lent, ca o ploaie caldă de vară, introducându-ne direct in firul poveştii. Un excursionist banal, însetat de adrenalină, pleacă singur, făcând greşeala de a nu spune nimănui unde merge, într-o nouă expediţie periculoasă în Utah.

În aventura lui se întâlneşte cu două tinere, dependente de aventură şi adrenalină la fel ca şi el, alături de care petrece o mare bucată de timp. Le arată acestora locuri minunate şi petrece în compania lor câteva ore în care se simt bine împreună.

Adevăratele probleme ale aventurierului încep după ce se desparte de cele două tinere. Într-un moment de neatenţie acesta cade în interiorul canionului, prinzându-şi mâna între peretele canionului şi un bolovan antrenat în cădere. Timp de cinci zile încearcă tot felul de metode pentru a se elibera, însă orice încercare a sa eşuează. Rezerva de apă se diminuează, orele trec în zbor iar puterile acestuia dispar văzând cu ochii.

Într-un final, conştient de faptul că nu are altă şansă de a se elibera şi de a scăpa cu viaţă, acesta ia decizia critică de a-şi tăia mâna.

Un film emoţionant, care străluceşte prin montaj şi sunet, asta e clar. E plin de simboluri, scene încărcate cu emoţii, de scene tulburătoare, situaţii limită, dar şi momente comice. Chiar dacă se află într-o situaţie critică, Ralston nu îşi pierde simţul umorului. Pe tot parcursul filmului el înregistrează mesaje pentru părinţi, îşi cere iertare, oferă scene comice, buletine meteo, ştiri. Cireaşa de pe tort este momentul în care, scâpând din „capcana” în care a fost prins, acesta face o poză. M-am amuzat pe tema asta, crezând că aş face la fel. Nu ştiu, cel mai probabil da, aş face asta, dacă aş fi în stare. Discutând despre film, o prietenă îmi spunea: „Şi tu ai face poză cu siguranţă, ar fi un subiect bun pentru blog.” 🙂

Cu toate că rămâne lucid pe toată perioada în care este blocat, mintea lui e invadată de halucinaţii, amintiri din trecut şi proiecţii din viitor, flashback-uri care în combinaţie cu coloana sonoră îţi taie respiraţia. Totul se amestecă în final într-o adevărată demonstraţie de regie şi montaj.

În mare, filmul nu va fi considerat o capodoperă de multă lume, acţiunea axându-se pe personaj şi mai ales pe încercările acestuia de a se elibera. Felul în care îşi eliberează braţul ar putea fi şocant pentru o mare parte a audienţei. Boyle respectă în mare povestea, doar unele detalii fiind schimbate, însă felul în care el o prezintă dă un plus de dramatism poveştii.

Acţiunea este uşor previzibilă, încă de la început intuiam faptul că va ajunge să îşi taie braţul pentru a scăpa, problema era când şi cum o va face. Un film mare, de văzut (obligatoriu), DAR, şi avem un mare dar, nu merită premiul de „cel mai bun film”. Da, probabil că merită pentru montaj, pentru coloana sonoră, dar nu premiul cel mare, sincer.